Ursul romanesc si palmierul thailandez

malaeziaÎn 2010, Apichatpong Weerasethakul, un regizor experimental din Thailanda, a înşfăcat pe neaşteptate marele premiu la Cannes. Filmul lui, Unchiul Boonmee care îşi aminteşte fostele sale vieţi, e un delir cinematografic filmat într-o junglă din estul ţării, un film complicat, profund ca o transă, opusul perfect al succesului la public. Thailanda e o ţară minunată pentru turişti, dar ea are un comitet de cenzori care dau drumul sau reţin filmele în drumul lor spre cinema. Domnul Weerasethakul, înainte de a fi premiat la Cannes, a avut un film interzis pentru că filmase o scenă cu nişte călugări budişti cântând la chitară şi una în care nişte doctori dintr-un spital se sărutau şi beau alcool. Şefa comitetului cenzorilor a declarat la acea vreme că oricum nimeni din Thailanda n-o să meargă să vadă asemenea filme, pentru că thailandezilor le plac comediile, deci nu pricepe de ce regizorul e supărat că i s-au dat dispoziţii să modifice filmul. Acest argument stupid iese din gura lui te miri cine şi prin România: dom’le, ăştia oricum nu fac filme pentru noi, contribuabilii! Dar oricât ar fi de imbecilă doamna cenzor, Thailanda a făcut exact ce trebuia să facă cu succesul de la Cannes. S-a căţărat pe el.

Oficiul de film thailandez este subordonat puternicului Minister al Turismului. În 2010, după câştigarea Palme d’Or , acest minister a lansat o campanie de promovare  a Thailandei ca locaţie de filmare pentru cineaşti din toată lumea. Succesul a fost remarcabil. În anul 2010 s-au câştigat de pe urma acestei activităţi 60 de milioane de dolari, adică dublu faţă de cât se încasase cu un an înainte.

România, care a avut gârlă premii, dar şi producţii serioase internaţionale pe teritoriul ei (Cold Mountain, de pildă) n-a fost în stare până în zilele noastre să dea nişte înlesniri fiscale producătorilor de film ca să înflorească industria. Ce să mai pomenesc de campanii de promovare ori alte ajutoare!

Când ieşi din avion la Bangkok, una din primele imagini pe care le vezi (din 2010 până în zilele noastre) e o reclamă la o bancă în care se pomeneşte mândru “primul nostru premiu la Cannes”, cu un vizual legat de asta, titlul filmului şi numele regizorului. E o chestiune de mândrie naţională, deşi thailandezii nu sunt tocmai aproape de buricul Europei şi nu sunt sigură că pricep exact ce e cu cinematograful de artă european. Noi, la intrarea în România, avem nişte chestii urâte cu un cazino. Aştept să văd şi eu o companie din România care să folosească primul Urs de aur în promovarea ei. Eventual la Otopeni. Sigur, aş putea să intru într-un delir şi să zic că statul, chiar el,  ar putea să fac asta, mai ales că ursul se pupă perfect cu brandul nostru turistic şi cu “grădina Carpaţilor”, tot aşa cum palmierul se potriveşte perfect cu jungla thailandeză.

Enhanced by Zemanta