În 2008 a fost o iarnă neobişnuit de caldă în Italia şi în general nimic nu era la locul lui în ţară. Veneau alegerile şi politicienii italieni, ca cei mai mulţi dintre colegii lor europeni, lipsiţi de idei şi rudimentari în gândire, porniseră în campanie cu sloganuri dure anti-imigraţie. Românii deveniseră dintr-o dată, în gura primarului de atunci al Romei, Walter Veltroni, cerşetori, hoţi şi criminali.
Ura plutea peste Roma. Intra neruşinată în magazinele de lux de pe Corso şi se izbea de vânzătoarele elegante care îşi ascundeau cu resemnare naţionalitatea. Izbucnea odioasă de pe acoperişul primăriei de unde se văd forurile romane şi columna lui Traian. Dădea târcoale în Piaţa San Pietro unde milogi şi cerşetori de toate etniile îşi făceau nestingheriţi numărul. Şi pe lângă ură, în oraşul papilor şi al martirilor şi al împăraţilor, pluteau ruşinea şi neputinţa. Le simţeai în apropierea caselor de la periferie unde copiii italieni adormeau în braţele unor femei de la Botoşani sau de la Craiova. Ieşeau pe ferestrele apartamentelor luxoase de lângă Piaţa del Popolo unde româncele trudesc pentru confortul bogaţilor. Ruşinea şi neputinţa se strecuraseră în temeliile clădirilor pe care muncitorii români le ridicau. Nu numai că politicienii îşi găsiseră un sac de box atât de necesar pe timp de alegeri, dar nimeni nu părea să fie dispus să-şi folosească vocea ca să îi apere pe români. Mamele care îşi lăsau copiii în grija româncelor, patronii care făceau economii pe şantiere, fermierii care erau mulţumiţi de munca tinerilor ori bătrânii cărora infirmierele din România le alinau suferinţa. Toţi păstrau o tăcere grea şi insuportabilă. Roma cea fermecătoare, romantică, părea că dispăruse cu desăvârşire. Italiencele cu gene lungi şi italienii care schimbă fluierături pe zâmbete intraseră cumva în pământ. Ura nu e sexy, nici seducătoare.
Şi-ntro zi am primit un telefon şi o invitaţie la Ostia.
– Hai să nu ne vedem la Roma, te rog. Vino la Ostia. Îţi arăt marea şi stăm de vorbă în linişte. Oamenii sunt altfel aici, mi-a spus Fabio, un avocat care se specializase în drepturile imigranţilor.
În Ostia oamenii ieşiseră la plimbare încurajaţi de vremea neobişnuit de caldă. Fabio era un “italian adevărat”. Costum gri, lucios, fabricat la Milano, părul pieptănat peste cap, îndemânare în a face complimente, râs gălăgios şi un discurs sigur pe el care îl plasa adesea în centrul universului. Deşi mă întâlnisem cu el să vorbesc despre drepturile străinilor în Italia, Fabio părea mai interesat să îmi povestească despre portul vechi de la Ostia. Ne-am aşezat pe o terasă, a comandat creveţi şi o sticlă de vin alb, iar eu l-am întrebat destul de direct:
Ai clienţi români?
– Da, mulţi. Câteodată citesc în ziare că au fost arestaţi şi îi caut. Carabinierii îi reţin abuziv, doar pentru că sunt români. Şi cu marocanii fac la fel.
– Şi câştigi bani din asta?
– A, nu, nu le iau bani. Nici n-ar avea. Nici nu se cade.
Am văzut că Fabio cel pe care îl cunoscusem s-a schimbat într-o singură secundă. “Italianul adevărat” dispăruse şi apăruse un om plin de compasiune şi iubire.
– Nu pentru bani fac asta, nici măcar pentru faimă. Umblu prin puşcării şi prin tribunal şi o fac cu drag. Poate părea ciudat ce îţi spun, dar eu îi iubesc pe oamenii ăştia.
E cu adevărat ciudat să auzi un om, mai ales avocat, că îi iubeşte pe alţii. Pe terasă un băieţel de culoare a alergat spre Fabio. S-a căţărat pe genunchii lui.
Fabio l-a strâns la piept. L-a urmat o femeie zveltă ca o antilopă, înaltă, senzuală, cu pielea de culoarea cafelei, care a sucit toate capetele de pe terasă.
– E soţia mea, a zis Fabio. E de-ajuns să iubeşti un om, apoi îi iubeşti pe toţi.
A zâmbit. Erau toţi trei, îmbrăţişaţi, în noapte, întocmai ca în tablourile renascentiste. Deasupra lor plutea dragostea.

Notă: textul a fost publicat în 2010 în revista Reader’s Digest.