Despre parintele Anania

varatecAu trecut exact doi ani de când Mitropolitul de la Cluj, Bartolomeu Anania, a murit. Am scris atunci o notiţă, cu toată dragostea, despre momentul în care l-am întâlnit. O depozitez şi aici. 

Râdea cu gura până la urechi, în hohote. Vorbea hotărât şi răspicat, tare. Fuma cu ţigara pusă într-un port-ţigaret elegant, fără ascunzişuri şi în exces. Avea un fotoliu frumos, lângă o bibliotecă uriaşă, din care prezida discuţiile cu cei veniţi să îl vadă. L-am cunoscut prin 1987 (cred), vara, la mănăstirea Văratec. Aveam 7 ani, am primit un şerbet făcut de maici şi permisiunea să casc gura la adulţii care vorbeau cu înflăcărare. Oricum, în capul meu de atunci, de copil crescut în Mănăstirea Neamţ, călugărul ăsta era ciudat din cale-afară. În primul rând era îngăduitor cu copiii, deşi avea o faţă aspră, fără morga serafică îndelung exersată a nenumăraţilor părinţei care umplu mănăstirile. Apoi, fuma aruncând fumul înspre noi, în rotocoale,  ceea ce, conform îndreptarului creştin pe care mi-l preda mama, era un păcat ruşinos şi spurcat (preot fumând nu mai văzusem sigur). După aceea, râdea ca lumea, spunea glume, era de o veselie vioaie, care arăta că traiul îi era frumos, fără ascunzişuri. Călugării nu făceau asta nici să îi pici cu ceară, cel mult, radeau discret în barbă. Valeriu Anania, scriitor, cum îmi spusese mama că îl cheamă, mi-a fost drag din prima clipă. Ne-am revăzut şi cu alte ocazii, tot la mănăstirea Văratec. Uneori mă jucam pe pajiştea din faţa casei lui cu un câine uriaş, al cărui nume nu l-am ştiut niciodată. Apoi, părintele Anania a plecat de acolo, nu mai era vecinul nostru, dar părinţii mei îi scriau scrisori. Când venea câte un răspuns de la el era un fel de sărbătoare. Necazuri, nedumeriri, dureri, toate încăpeau în plicurile care se plimbau între casa alor mei şi de-acum arhiepiscopul de la Cluj. I-am scris şi eu şi am primit încurajări şi dragoste. L-am mai întâlnit odată, la Bucureşti, acum vreo 10 ani, venise la un Sinod. M-am dus la el, i-am zis cine sunt, m-a strâns în braţe şi m-a încurajat din nou. Când a apărut Biblia Anania ne-am bucurat ca şi cum cineva din familia noastra ar fi dus ceva grozav la bun sfârşit. Aveam un comerţ de sentimente ciudat cu părintele Anania. Ne bucuram unii pentru alţii, ne întristam unii pentru alţii, ne încurajam unii pe alţii. Fiecare după puterile lui. M-am hrănit cu pastoralele lui umitoare, care împodobeau încă mai frumos sărbătorile mele din ultimii ani. Apoi i-am citit Memoriile. O scrisoare frumoasă şi lungă despre sinceritate şi credinţă. Acum a trecut dincolo. Bătrân şi înţelept ca un Patriarh al vremurilor mai vechi. Şi cred că atât de senin încât întristarea noastră nu are nici un rost.

Enhanced by Zemanta