Mama cu inele de cupru

karenKai a început să îmi povestească despre mama lui în timp ce îmi arăta o mimoză pudică. Mi-am trecut mâinile pe deasupra florilor delicate şi s-au închis toate, în semn de frică.

–       Floarea asta crede că tu o ataci, nu înţelege mângâierea.

Kai e thailandez din nord, e înalt şi bine făcut, are păr lung. Poate micile flori i-au adus aminte de bătrâna lui mamă, poate întrebarea mea directă:

–       De ce nu ai ramas în Bangkok?

–       Nu poţi rămâne într-un loc în care nu te simţi liber.

–       Nu înţeleg. Ce îţi lua libertatea?

–       Singurătatea mamei mele, care mă chinuia ca un demon. Ma urmărea ca un spirit, ca spiritele care călătoresc prin pădurile de munte.

Kai a fost student la facultatea de artă din Bangkok. La absolvire s-a angajat într-un atelier unde îl picta pe Buddha. Apoi tatăl lui a murit, mama lui a rămas singură şi el a venit înapoi în Chiang Mai, în nord. Şi nu, nu ea i-a cerut să se întoarcă.

–       Kai, de ce nu ai luat-o pe mama ta la Bangkok?

–       Mama mea s-a născut într-un trib pe care restul lumii îl numeşte al gâturilor lungi. Ei sunt, de fapt, oamenii Karen. Trăiesc în jungla adâncă, pe munte. La 3 ani, pe gâtul mamei mele au fost puse primele inele de cupru. Pe măsură ce creştea se înmulţeau şi inelele. Uneori, oamenii Karen coborau jos, în oraşe, vindeau fluieraşe şi ţesături colorate. Mama s-a căsătorit cu un băiat din trib. Şi-au făcut coliba lor de bambus. Singurele lor spaime erau tigrii şi spiritele lunii. Dar lumea lor uriaşă, din pădure, devenea din ce în ce mai mică. Guvernul hotărâse să facă din triburile gâturilor lungi oameni civilizaţi. Când m-am născut eu, mama l-a trimis pe tata în Chiang Mai să lucreze în livezile cu mandarine. Apoi, într-o zi, şi-a dat jos inelele, singura ei apărare împotriva spiritelor şi a tigrilor, m-a luat în braţe şi a venit în oraş. A vrut ca eu să fiu ca oamenii aceia care umblă cu bani şi ştiu să scrie, să citească, au destulă hrană şi puţine spaime.

–       A avut curaj, Kai.

–       Da, pentru că umbla cu gâtul ei lung, lipsit de inele, ca o creatură dintre două lumi. La trib nu se mai putea întoarce, în oraş nu era locul ei.

Mimozele pudice îşi reveniseră. În faţă, în râul Ping, elefanţii se lăsau scăldaţi cuminţi de îmblânzitorii lor minusculi. Mai departe, în zare, jungla fierbea de viaţă.

–       Dar eu, a zis dintr-o dată Kai, eu am fost crescut de femeia asta născută într-un trib, ca şi cum aş fi un cetăţean al lumii. Ştii, cum vă cresc pe voi, părinţii voştri albi, să aveţi încredere în voi, să credeţi despre voi că peste tot sunteţi acasă.

Am zâmbit, gândidu-mă cum ne vad oamenii ăştia veşnic zâmbitori pe noi albii,  gălăgioşi, siguri pe noi, uneori sfidători, ca nişte zeităţi hinduse din statui.

–       Bine, dar de ce te-ai întors, Kai? Puteai să îi trimiţi bani, aveai o slujbă bună în capitală.

–       Să spunem că acum eu sunt inelele de la gâtul mamei mele. Inelele acelea de cupru pe care ea le-a lepădat în tinereţe pentru mine. Singura pază împotriva spiritelor şi a tigrilor.

–       Kai, sunt tigri în oraş?

–       Nu, sigur că nu.

–       Dar în spirite crezi?

–       Eu nu, dar mama mea crede. Vezi, asta greşiţi tot timpul voi, albii. Vă gândiţi la ce credeţi voi, nu la ce cred ceilalţi. La ce vreţi voi, nu ceilalţi. La ce iubiţi voi, nu ceilalţi.

A început să plouă mărunt. E sfârşit de muson în Thailanda de Nord. Mimozele se închid pe rând atunci când stropii le lovesc. Ele cred ca ploaia le atacă. Şi cine le poate judeca?

Notă: Text publicat în 2011 în revista Reader’s Digest.

Enhanced by Zemanta