Marty e un beţiv de scenarist care vrea să scrie un film cu psihopaţi. Prietenul lui, Billy, e cam gaga şi se tot dă pe lângă acest Marty şi îi spune poveşti cu psihopaţi. Prostul de Marty nu scrie pentru că e beţiv, numai amestecă ca un idiot personajele şi scenele şi nebunul de Billy se dedă la crime să îi dea material de scenariu. Mai avem de-a face cu un mafiot tembel care îşi iubeşte câinele (o chestie de-aia minusculă cu multe laţe), o gagică curvă, una cam bitchy, o negresă bolnavă de cancer, un polonez quacker cu o cicatrice nasoală pe gât, un fost criminal în serie şi alţii de umplutură. Cu toată această efervescenţă de personaje, Martin McDonagh, regizorul şi scenaristul filmului, n-a făcut nici o comedie, nici o dramă, nici un film cu sub-text, că n-avea text, nici un film frumos, nici urât, ci unul cam nicicum, aşa.

Eu am văzut In Bruges, celălalt film al lui McDonagh, acum câteva zile. E intens şi entertaining, are ritm şi suspans, un decor frumos altoit în poveste. Dar la In Bruges regizorul a făcut un efort pe care nu l-a repetat la Şapte psihopaţi: s-a concentrat.

Filmul arată ca şi cum tipul, asemenea personajului, a băut la filmări, s-a drogat cât a scris scenariul şi a ieşit o chestie ruptă care bănuiesc că îşi aşteaptă un public la fel de rupt. Pierderile dese de atenţie au creat un film greu de urmărit, în care regizorul a irosit o mulţime de idei bune şi de energie. Unele replici sunt remarcabile, numai că montura generală nu le va ajuta să devină memorabile.

Începutul e în Tarantino old way fashion, nişte tipi cu feţe tâmpe vorbesc trăsnăi şi sfârşesc prin a fi împuşcaţi cu maximum de brutalitate de un individ mascat. Îl cunoaştem apoi pe Billy care dimpreună cu bătrânul Hans (de departe personajul meu preferat, jucat la bine şi la greu prin scenariu de Christopher Walken) şterpelesc câini pe care îi înapoiază contra-cost. Chestia asta am mai văzut-o acum vreo doi ani într-un scurt metraj de-a lui Adrian Sitaru, Lord, unde protagonistul fura câini. Şi la McDonagh şi la Sitaru un câine de talie mică devine obiectul iubirii şi fixaţiei hoţului. Pe povestea principală se altoiesc povestioare secundare suprarealiste, împachetate în umor absurd, care arată că nu imaginaţia îi lipseşte regizorului. După o brambureală generală, în parte premeditată, în parte neintenţionată (bănuiesc), hoţul de câini organizează un carnagiu. Carnagiul iese un fâs. Unii mor, alţii sunt arestaţi. Filmul se termină şi parcă îţi pare rău că finalul a fost un balon dezumflat şi pentru personajul care îl aranjează minuţios şi pentru regizor. Nu prea le-a ieşit de data asta. Poate în viitor.