Mini-cronica de restaurant: Bon, Centrul Vechi

melciCumva, unii proprietari de restaurante franţuzeşti din Bucureşti au impresia că nu vând mâncare, ci operele complete ale lui Kant şi se impune să-şi testeze clienţii dacă merită să le cumpere. Astfel, în aceste restaurante găseşti unii dintre cei mai ridicoli chelneri de pe faţa pământului, care ajung uneori, Doamne ajută-ne, să graseieze ca să te convingă că locul în care te afli e de-o distincţie ieşită din comun. Apoi, după ce te-au cucerit cu standardele înalte care constau în strâmbăturile personalului, îţi aduc melci cu cleşti prea mici, cuţit de carne la peşte sau unt danez după cum l-a lăsat mama lui în supermarket în chip de gustare.

La Bon nu e aşa. Chelnerii par să nu fi făcut cursuri de ridicol, cleştii se deschid normal, untul e bun şi amestecat cu ierburi, pâinea gustoasă. Au şi o listă de vinuri mare, cu preţuri neruşinate la vinurile româneşti şi mai normale la cele din lumea nouă, dar ăsta-i micul Paris!

 

tartarLa Bon nu sunt prea bon melcii, mari şi tari şi cu un sos cam fad, fără zvâc, fără verzitură în el cât să învelească gustul pământiu al moluştelor. În schimb mult mai bon sunt scoicile cu sos roşu şi cartofi prăjiţi. Furnizorul de animale marine al restaurantului trebuie felicitat, midiile aveau miezul piersicos la culoare, frumos.

Piesa de rezistenţă a mesei a fost tartarul de vită, absolut de excepţie. Eu sunt absolut convinsă că cine ştie să gătească bine carnea crudă, la cea coaptă, prăjită, friptă, se descurcă perfect. Salata de lângă a fost cel mai ordinar exemplu de salată din pungă de la supermarket, gata tăiată, amară şi lemnoasă, care a costat mai puţin probabil decât o felie de pâine. De ce există bucătari care fac un tartar perfect şi pun o mână de gunoi lângă, nu pot pricepe. De ce există patroni care îi lasă să facă asta, cu atât mai puţin.

 

crema cu lavandaAm încheiat cu un crème brûlée cu lavandă. Ştiu că mulţi oameni cred că lavandei îi stă bine ca odorizant de dulap, maşină ori în chip de ingredient al săpunului şi gelului de duş. Mie îmi place în mâncare şi mai ales sub o crustă crocantă de zahăr, într-o cremă călduţă şi dulce.

decor bonDar cel mai bon şi mai bon la Bon e designul. O minune numai uşi şi geamuri vechi, adunate de prin ţări vecine cu noi (mai multe poze şi poveşti despre el găsiţi aici). Totuşi, eu fiind alergică la praf şi mucegai, tot decorul, neigienizat corespunzător, m-a dat gata. Hapciu!

Enhanced by Zemanta