Drumul spre Pokhara

anapurna-41–       Stop, stop.

–       Yes, lady.

Şi a oprit într-o curbă, pe marginea unei râpe uriaşe. Din sens opus, cu claxon continuu coborau năvalnic camioane împodobite ca albumele Beatles din perioada psihedelică.

–       Go, go, i-am spus, regretând decizia de mai devreme.

–       Yes, lady.

Şi a luat-o din loc cu roţi scrâşnite, pe drumul spre Annapurna, de am crezut că biata Toyota din 1980 se va dezintegra acolo şi voi muri împreună cu băiatul ăsta despre care nu ştiu sigur dacă are vârsta legală necesară pentru a conduce o maşină, într-o râpă obscură, pe la 2000 de metri, înainte de a ajunge la marii munţi. Din drumul principal, care e de fapt o succesiune de gropi, acolo unde încă mai este asfalt, coboram cu maşina pe o potecă. De o parte şi de alta sunt bambuşi. Oprim. În faţa unei case mă aşteaptă instructorii de rafting. Sunt mici şi agili şi au cei mai albi şi mai strălucitori dinţi pe care i-am văzut vreodată. Mergem printr-un câmp cu porumb, continuăm printre nişte tufişuri şi ajungem pe marginea râului Trishuli. Ne urcăm într-o barcă pneumatică. Râul e încă umflat de la muson, prima cascadă mă face să urlu de spaimă. Băieţii râd şi spun că s-a numit gâtul diavolului. Cu o frecvenţă de una la 5 minute, aud timp de trei ore denumiri care îl au pe diavolul în ele. Apa e rece, iar vâsla mi-a produs nişte răni serioase la mâini pe care le remarc de-abia când revin pe uscat, la masă, în curtea unei familii care locuieşte pe marginea apei. În faţă ni se pune un talger plin de conopidă cu sos curry şi cartofi, cu paan şi orez. E picant şi aromat, ca Nepalul de până în Himalaya. Îmi reiau drumul pe şosea, e ceva mai multă adrenalină decât la rafting, cu toate autobuzele şi camioanele şi animalele şi oamenii şi creaturile care de-abia se zăresc prin întuneric. Ajung în Pockhara, staţiunea de lângă Annapurna, e pană de curent, un obicei nepalez care se perpetuează şi în epoca maoistă. În faţa hotelului o lumânare în mâna unui om ne aşteaptă ca să ne conducă în camere. Noaptea e intensă, cu sunete stranii şi ascuţite, bezna e demnă de filmele noir. Dimineaţa, sus, departe, pe cerul senin, se vede Annapurna, lanţul Himalayan în coadă de peşte. Mare, atât de mare cât nici nu ştiai că există pe faţa pământului. Şi cât tu te holbezi ca prostul, cu gura căscată, un nepalez amabil, care a şi trecut munţii ăia mari, nu doar s-a uitat la ei, îţi spune cu glasul  uşor tremurat şi slugarnic, cum a învăţat el politeţea din filmele indiene: Welcome to Nepal.

Notă: Text publicat în Esquire Big Black Book, în 2011

Enhanced by Zemanta