Am scris în Esquire de iarnă un articol despre deliranta bucătărie vietnameză.

Două fragmente, poate vă deschid apetitul:

“Filosofia “tot ce e viu e de mâncare” şi-o permit numai neamurile pământului care au metabolismul brici şi cărora li se rupe de alimentaţia raţională şi drepturile animalelor, care n-au scârbe şi liste infinite de vinovăţii culinare moştenite direct de la patriarhii Bibliei pentru că ei n-au Biblie deloc şi chiar atunci când au, să fie clar, nici Dumnezeu nu se poate amesteca în farfuria lor.”

“Uitaţi tot ce am scris mai sus, aruncaţi pe geam scârba şi oroarea, pentru că în Vietnam cel mai dement lucru din lume s-a întâmplat acum 100 şi ceva de ani. Bucătăria chinezească s-a îndrăgostit de bucătăria franţuzească şi n-a mai lăsat-o din braţe. Trăiesc şi acum în această relaţie imposibilă de amor, la fel de imposibilă ca a americanilor arătoşi din sudul Statelor Unite care pică în limbă după vietnamezele de porţelan şi le curtează asiduu pe terasele grand hotelurilor coloniale. E aşa o sfâşiere şi o pasiune între ei, deşi ştiu că încă sunt duşmani, nu se pot desprinde, aşa că rămân înlănţuiţi prin camere închiriate până când fac câte un copil frumos, care are chipul Asiei de sud-est şi trupul puternic şi masiv al vestului sălbatic. Exact aşa sunt aceste feluri de mâncare, înnebunitor de exotice şi perfect familiare.”