Organizaţia Mondială a Turismului a stabilit data de 13 decembrie ca dată simbolică pentru împlinirea, în 2012, a unui miliard de turişti la nivel global. Călătorim din ce în ce mai mult, cu o poftă din ce în ce mai mare, ne mişcăm pe hartă cu viteză, pe distanţe din ce în ce mai lungi. Lumea e din ce în ce mai accesibilă, pentru tot mai mulţi oameni.

Acum 40 şi ceva de ani, părinţii mei trăiau într-o lume mult mai ţeapănă. Tata plecase la Moscova să studieze şi mama îl aştepta în România. S-au văzut după doi ani de la prima plecare a lui tata pentru că era o extravaganţă neînchipuită să îţi iei un bilet de avion şi să o tai la iubitul tău. În doi ani au scris un geamantan uriaş de scrisori, din care poţi face un muzeu al iubirii şi dorului şi distanţei. După încă 2 ani (tata a stat 4 în Rusia), mama a fost invitată o lună să viziteze Imperiul de la Răsărit. Pe vremea aceea, dacă făceai o călătorie, păi o făceai, nu exista conceptul ziua şi oraşul sau rupe-ţi picioarele trei zile să vezi toată ţara. O lună era un timp rezonabil. Mama a ajuns la concluzia după această experienţă că un voiaj ca lumea face cât două facultăţi, aşa că  după ce s-a măritat cu tata au plecat în turul ţărilor socialiste cu maşina, au sărbătorit un revelion la Budapesta şi şi-au permis câteva excursii în Uniunea Sovietică.

Eu am zburat prima oară cu avionul la 3 ani, în Rusia. Am povestit despre asta aici. A urmat un lung şir de preumblări cu ai mei, lungi sau scurte, care m-au lăsat dromomană pe viaţă. La 18 ani când am plecat de capul meu în Italia, mi-am dat seama că ştiu să mânuiesc o hartă, că atunci când mă rătăcesc nu intru în panică şi că îmi place să fiu pe drumuri. Acum, de pildă, sunt amărâtă că nu sunt eu turistul cu numărul un miliard.

Copilul meu a călătorit de la 3 ani, an de an, cel puţin de două ori pe an în străinătate. Wish list-ul ei la 7 ani şi jumătate e compus din Thailanda, Nepal, Kazakhstan, Australia şi altele asemenea. Ea se uită pe harta lumii şi decretează că Ulanbator e foarte aproape de Beijing, că din Los Angeles în Hawaii e doar o aruncătură de băţ. Eu când învârteam globul pâmântesc, mă lua ameţeala de mare ce mi se părea. Pentru ea, să călătorească va fi o necesitate de bază, nu un lux, nu un vis împlinit. Sper doar ca lumea celor 1 miliard de turişti pe an să rămână la fel de frumoasă. Dar asta depinde de turişti.

Îi pomenesc în această zi de sărbătoare pe: australianul care în chiloţi s-a urcat pe o statuie de-a lui Buddha în Angkor ca să îşi facă o poză cu mâna în nasul zeului. Continui cu doamna din SUA care a făcut un scandal cumplit într-un hotel asiatic pentru că nu a găsit brânză la micul dejun. Evoc hoardele est-europene care îşi umplu farfuriile cu tone de mâncare la all inclusive, aşa, aiurea. Îmi amintesc cu drag de un idiot spaniol care s-a cocoţat în Parcul Guell pe o coloană şi a rupt şi nişte piatră de acolo. Suvenir. Îmi plac şi domnii şi doamnele cu pântecele sătul care se ţigănesc în Laos cu vânzătorii copii până scot o reducere de jumătate de preţ pentru ceva care costă nimic. Jos pălăria pentru tinerii şi bătrânii occidentali care merg în Thailanda şi se culcă cu prostituate în mod evident minore, drogate, abuzate. Aplauzele mele şi pentru cei care îşi găsesc brusc câte o glandă de stăpâni-colonialişti când ajung într-o ţară mai săracă ca a lor.

Sper din suflet ca turistul cu numărul un miliard să nu fie dintre ăştia, ci altfel. Ca ghidul meu kurd care s-a oprit să repare zmeul zdrenţăros al unor puşti din capătul lumii. Ca doamnele care renunţă la câte o haină, carte, pix din bagaj pentru a le dărui gazdelor mai puţin norocoase. Ca familiile care cumpără suveniruri de la localnici şi merg direct la sursă, în loc să îşi facă plinul cu prostioare din aeroport. Ca tinerii care primesc cu drag ce li se oferă, în spiritul oaspetelui bun, fără talente şi greaţă. Ca cei care vizitează muzee. Ca oamenii care ştiu să fie decenţi într-o biserică, templu sau moschee.

Voi cum credeţi că e turistul cu numărul un miliard?

Notă: Copilul din poză sunt eu, la prima mea călătorie în străinătate.