Acum ceva vreme am început să scriu nişte povestiri, e drept, mai mult despre morţi decât despre vii. Una singură a ieşit în lume, în revista on-line de literatură a fraţilor Vakulovski, Tiuk . O depozitez şi aici. În poză puteţi vedea haine şi pantofi pentru spirite dintr-o piaţă vietnameză.

Era sâmbătă, ora 10 şi 10, când prin horn s-a ridicat un fum nu tocmai negru, ci cenuşiu închis. A fost un singur fâs, scurt, două secunde, şi bunica Moma s-a împrăştiat parţial peste oraş. În prealabil se auzise un huruit, probabil de la vreo mecanizare din burta crematoriului, care arăta ca un birou de primărie, nu ca un loc din care pleci spre viaţa de apoi. Cei patru participanţi la ceremonie stăteau în curte şi se uitau aiurea în tramvai spre cerul perfect senin al acestei triste, dar frumoase zile de primăvară. Erau monosilabici. De fapt totul era scurt în dimineaţa asta. Îndoliaţii, dintr-o eroare de coordonare, se prezentaseră mai târziu cu o jumătate de oră, preotul se grăbise să recupereze timpul pierdut, crematoriul se retehnologizase de curând pe fonduri europene şi permitea incinerare ultra-rapidă, drumurile oraşului erau goale de maşini astfel încât până şi deplasarea celor patru la şi de la locul faptei a fost cu o viteză remarcabilă.
De cealaltă parte însă, lucrurile se petreceau cu o încetineală ieşită din comun. Când pe horn puf, ieşise fumul, Moma s-a pomenit pe un hol lung şi urât, în faţa unei uşi duble, de o înălţime impresionantă, care se închideau imperfect. În spatele lor părea că se află cineva, în orice caz, camera era luminată mai viu decât acest culoar, unde pâlpâiau sordid câteva neoane anemice. Moma s-a uitat înspre picioare, era curioasă cu ce o încălţaseră, era prima ei plimbare de când murise. Nu a văzut nimic. Îşi simţea clar picioarele, dar acestea erau invizibile. Şi-a ridicat una dintre mâini, mâinile ei lungi, care îi ajungeau aproape până la genunchi. Nici aia nu se vedea. Şi-a spus liniştită că în definitiv, e o fantomă, aşa că totul face sens. Era exact ca în cărţile despre spiritism, doar că acolo fantomele bântuie prin camere, poduri, oraşe, sate. Ori ea era aici. S-a uitat să vadă pe unde se iese de aici, dar n-a reuşit să înţeleagă dacă acest hol avea şi un capăt. A mai facut câţiva paşi ca să ghicească ce încălţări poartă. Probabil erau balerinii argintii pe care îi primise cadou de la nepoata ei. S-a aşezat nu departe de uşă, pe primul scaun care i-a ieşit în faţă. Era atât de bătrână, s-a mirat că a mers şi paşii aştia, până aici. Şi încă încălţată cu balerinii argintii, care nu erau cei mai comozi din lume. Holul ăsta semăna leit cu holul din fabrica de medicamente la care lucrase. Exact aşa, prost luminat şi trist şi cu neoanele care veşnic se stricau şi începeau să pâlpâie, cu un miros acru venit din halele în care se produceau pastilele. Multă lume crede că pastilele nu au miros, dar încearcă să deschizi un sac cu 20 de kilograme de aspirină, nu o singură tabletă, să vezi ce greaţă te apucă. Cu toate astea îi plăcea în fabrică, îi plăcea să facă medicamente, îi plăcea că era doamna farmacistă şi aşa mică, apucată şi cu mâinile lungi cum era, oamenii o ascultau. Avea o putere incredibilă, pentru că în fabrică, cu un miligram în plus de substanţă poţi să omori un bloc de cetăţeni. Şi-a pus mâinile în poală, îşi mângâia genunchii. Era amuzant să nu te poţi vedea. Când era foarte tânără îşi imagina în laborator cum va inventa o substanţă care să te facă invizibil. Ce copilă era! A fost multă vreme copil, chiar şi după ce a devenit farmacistă. De ce stă oare aici, pe hol şi nu intră pe uşă să întrebe ce trebuie să facă? Poate e mai bine să aştepte. Să aibă răbdare. Era antrenată. În ultimii ani prietenele ei s-au mutat la cimitir în număr din ce în ce mai mare. Se trezea dimineaţa, citea, apoi, de pe la amiază aştepta telefonul de la ora 19 fix pe care i-l dădea fiica ei. Dacă suna mai devreme, fie şi cu un minut, inima i-o lua razna şi alerga să răspundă, cu frica să nu se fi întâmplat ceva. Dacă o suna mai târziu, ochii i se umpleau de lacrimi şi se înfuria pentru că ăsta era cel mai bun semn că pur şi simplu propria ei fiică a uitat de ea. Conversaţia era scurtă, dar când era la timp, ziua se putea numi bună. O să aştepte şi acum, răbdătoare, întotdeauna i-a fost scârbă de oamenii care dau buzna, sunt impertinenţi, cred că li se cuvine. Deodată s-au auzit nişte zgomote înfundate care i-au atras atenţia. Pe culoar, veneau cu paşi mici două femei. Nu se vedeau încă clar, pe lumina asta chioară. Pe măsură ce s-au apropiat, lui Moma i-a fost clar că sunt japoneze. S-au plecat uşor în faţa ei şi ea a zâmbit stingherită. Cele două au rămas în picioare uitându-se curios la uşa dublă de pe marginile căreia se strecurau afară câteva firicele de lumină caldă. Moma şi-a dat seama că cele două au văzut-o, pesemne sunt şi ele fantome şi fantomele se văd unele pe altele. Asta era ceva nou, neîntâlnit de ea până acum în literatura spiritistă. Dacă ar scrie acum o carte ar fi mai apreciată decât Edgar Cayce, şi-a zis. Era curioasă foc de cum o să evolueze lucrurile. Femeile s-au aşezat cu sfială pe două scaune din faţa ei. O studiau cu atenţie, fără să se ferească. Moma s-a decis să zâmbească fals, dar să zâmbească. A avut o clipă de nelinişte estimând că holul o să se umple în vreme ce persoana din spatele uşii stă şi nu cheamă pe nimeni înăuntru. Dar totuşi ea era prima la coadă, sigur japonezele astea nu or să i se bage în faţă. Şi oricum, lucrurile în lumea de apoi nu pot fi ca pe pământ. S-a foit niţel în scaun, s-a ridicat şi s-a aşezat. Apoi a hotărât să se plimbe puţin pe culoar, nu prea departe, astfel încât dacă e chemată să ajungă la timp. A observat că de pe geamurile mari ale culoarului nu se vedea nimic afară, era o beznă nefirească. Nu mai ştia dacă a trecut mult de când a adormit pe patul de spital. A atins cu mâna unul dintre pereţi, s-ar fi aşteptat să fie mai rece, dat fiind întunericul de afară, dar nu, era călduţ, lucios, probabil fusese dat cu vopsea, o variantă mai igienică, aşa făceau şi la fabrică. Acolo igiena era cea mai importantă, de ce nu ar fi şi aici igienă? Din faţă se apropia un domn învelit într-un cearşaf. A trecut pe lângă ea fără să clipească măcar, părea un somnambul. După faţă era din India ori Nepal, ori altă ţară himalayana. N-a fost niciodată acolo, de fapt, n-a ieşit din ţara ei pentru că avea darul de a călători cu imaginaţia. Şi a citit şi ea despre Shangri La şi Himalaya şi despre câte în lună şi în stele. Ce bun să te duci să vezi Turnul Eiffel dacă tu poţi povesti mai multe despre el decât cei care au fost să îl vadă? Bunăoară Corina, vecina ei, se trambala la Paris pe banii copiilor şi povestea încontinuu că acolo străzile sunt curate şi că e plin de cerşetori români. Să te duci până acolo ca să debitezi la întors prostiile astea îi arăta că orice călătorie e un moft. A tras cu ochiul spre uşă, rămânea închisă. Ultimul venit se întinsese pe jos chiar lângă scaunele japonezelor, în capăt. Stătea într-o rână şi Moma a avut impresia că va începe să fumeze ori ceva de felul ăsta. Sigur că aici e interzis fumatul, acum peste tot e interzis, ceea ce se potrivea cu faptul că se lăsase şi ea, în sfârşit, după 6 decenii de pufăit. Bătrânul nu fuma, gesticula şi mormăia în barbă ceva de neînţeles. Ar fi frumoase nişte flori, poate niste ficuşi mari, ar mai înviora atmosfera. Probabil că nu s-a gândit nimeni la asta, aş putea să le propun. Întotdeauna a avut iniţiativă şi a fost o fire voluntară. Când era tânără şi comuniştii l-au alungat pe regele care sugea sângele poporului, ea, o studentă veşnic leşinată de foame, căra cu spinarea pietre să construiască opera naţională. Şi da, toate se plătesc, pentru că de fiecare dată când trecea pe lângă operă îi creştea inima ştiind că a pus umărul să o facă. Foamea şi frigul se uită, dar lucrurile frumoase dăinuie. Din păcate, vremurile s-au schimbat, comunismul nu mai există decât în China şi uite ce bine o duc. Uite, le spunea nepoţilor. Uite. Un grup de oameni îmbrăcaţi în costume negre, cu cămaşă albă şi cravată, veneau în formaţie organizată spre ea. Semănau cu tovarăşii chinezi pe care îi întâlnise la Ziua Mondială a Tineretului Comunist. Apreciase şi atunci ordinea, disciplina şi respectul lor. Niciodată nu făceau mofturi, mâncau tot ce li se punea în faţă, îşi purtau cuvintele liderului cu ei, lângă inimă, scrise în cărticele de mici dimensiuni. Când a propus să facă şi colegii ei la fel, iniţiativă la nivel de fabrică, au trecut cu vederea propunerea, s-au făcut că n-o aud. Dedicaţia şi iubirea faţă de o cauză trebuie exprimate în public, altfel intensitatea lor scade. Tovarăşii chinezi au procedat corect şi la ei comunismul este ce este, pe când la noi e în coşul de gunoi al istoriei. Micul grup s-a ferit politicos de ea, regrupându-se în rânduri de câte doi. A hotărât să se întoarcă lângă uşă pentru că locul se aglomerase şi cum ea e mai mică şi mai slăbănoagă a presupus că putea fi uşor trecută cu vederea. S-a apropiat cu gândul să tragă cu ochiul prin crăpătura să vadă ce e în cameră, dar uşa s-a deschis larg şi astfel s-a explicat şi sursa luminii care se strecura pe culoar. O persoană, deşi acesta s-ar putea să nu fie termenul exact, mai strălucitoare ca un reflector de 500 de waţi, înaltă aproape cât uşa, ceea ce ar putea să însemne vreo doi metri şi jumătate, a făcut un pas spre ei.
– Voi sunteţi sinucigaşii de la Foxconn din Shenzhen? a întrebat creatura pe bărbaţii în costume care tocmai intraseră.
Moma s-a simţit puţin incofortabil. În primul rând că ea fusese prima la uşă şi nici nu o bagă în seamă, în al doilea rând, vocea i se părea autoritară şi intimidantă, iar ea ura autoritatea.
– Da, a spus unul dintre ei.
– Nu aici, mergeţi înapoi şi faceţi prima la dreapta. Aici nu ne ocupăm de sinucigaşi.
Bărbaţii au făcut cale întoarsă, organizaţi şi deloc şovăielnici, de parcă ştiau exact ce să facă. Moma era încurcată. Să fi întrebat şi ei ceva, orice. Ea, una, era de fel o persoană foarte curioasă. Uşa s-a închis cu un zgomot puternic, trântită de persoana luminoasă.
Tot mai multe persoane se îngrămădeau pe hol, care începuse să pară strâmt şi din ce în ce mai întunecos. Nimeni nu vorbea cu nimeni şi Moma tocmai a avut revelaţia că toţi, dar absolut toţi cei din jurul ei erau oameni de pe continentul asiatic. Senzaţia că s-a pierdut şi n-a ajuns unde trebuie i s-a instalat rapid în cap şi îi asedia creierul. Pe rând, s-a consolat gândindu-se la copii, la nepoţi, ba chiar la micuţa ei strănepoată, pe care o iubea nespus. Dar cum ridica ochii din pământ şi se uita în jur, o apuca disperarea. Se prea poate să fie de la ochii lunguieţi pe care îi are, asemănători cu cei ai coreenilor. Ori de la statura ei mică şi delicată, cu picioarele subţirele şi uşor curbate, ca ale unor japoneze. Ori de la părul scurt, uite, doamna de alături, avea părul ca ea. Cu cât se uita mai mult la chipurile din jur, cu atât i se părea că seamănă cu ei mai mult. Era absurd, pur şi simplu absurd. Toată atmosfera îi făcea impresia de lipsă de eficienţă, nu că era treaba ei în vreun fel. În definitiv, măcar ea avea un scaun pe care să stea, acum că se umpluse, multă lume a rămas în picioare.
Uşa s-a deschis din nou şi fiinţa luminoasă a întins mâna către bătrânul indian. Apoi a arătat cu degetul către un alt om, ceva mai tânăr, îmbrăcat la fel şi negricios din cale-afară.
– Tu şi tu, veniţi cu mine, la voi o să meargă repede.
Uşa a rămas întredeschisă şi Moma şi-a întins capul, astfel încât să zărească ce se întâmpla. Vorbeau, dar nu auzea bine ce, auzul o lăsase de vreo cinci, şase ani. Unul dintre bărbaţi a râs, probabil cel mai tuciuriu. Ăsta e un semn bun, dacă faci oamenii să râdă, cât de rău poţi fi? Sau poate glumeţul era unul dintre cei doi bărbaţi, nu era fiinţa luminoasă. De pildă, ea e lipsită de simţul umorului. Când voia să facă câte o glumă, de obicei gafa şi jignea persoana pe care urma să o facă să se distreze. Nu poate decât să spere că nu va fi pedepsită pentru asta. Uşa
s-a deschis iarăşi larg şi a văzut clar cum cei doi indieni dispăruseră din cameră. Nu-şi amintea să se fi întors, poate că în cameră exista o ieşire pe partea cealaltă.
Rând pe rând holul s-a golit. Mai erau femeile japoneze, primele venite. Păreau mamă şi fiică sau în orice caz, cunoştinţe. Stăteau aproape lipite una de cealaltă. Cum au intrat şi ele şi cum nimeni altcineva nu mai era pe hol a tras nădejde că i-a venit rândul. Numai că un bărbat înalt, cu plete, blond, incredibil de slab şi-a făcut apariţia. Era primul caucazian pe care îl vedea. Şi primul care vorbea.
– Salut, i-a zis străinul.
– Salut, i-a răspuns.
– Stai de mult?
Nici nu ştia ce să răspundă, uneori i s-a părut că a aşteptat o oră, alteori că a aşteptat două zile.
– Nu chiar.
Era aşa de tânăr băiatul ăsta, poate de vârsta nepotului ei. S-a uitat atent la el, pupilele îi erau cât o gămălie de ac şi buzele vinete. A aşteptat să-şi pună mâinile într-o poziţie potrivită ca să îi vadă unghiile. Murise probabil de supradoză de heroină. Îi plăcea atunci când îi putea impresiona pe oameni cu ştiinţa ei.
– Heroină? a întrebat cu un ton uşor dojenitor.
– Da, heroină. Adică, presupun.
Tânărul zâmbea ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva cu adevărat plăcut.
– De unde ştii că e heroină?
– Pentru că arăţi ca un consumator. Eu am fost farmacistă şi o colegă de-a mea îşi prepara heroină. Şi ea s-a sinucis aşa.
– Eu nu m-am sinucis. A fost o greşeala, aşa cred. Nu mai ţin minte bine ce-a fost. Tu ai luat heroină?
– A, nu. Când faci tu cu mâna ta pastile ştii foarte bine ce să iei şi ce să nu iei.
– Şi ce ai luat?
– Păi, nitroglicerină, deşi e ceva foarte vechi, e grozav de eficientă. De exemplu paracetamol eu nu iau niciodată.
– De ce?
– Nu pot să-ţi spun, secret profesional, dar am destule motive încât ar fi bine să mă crezi pe cuvânt.
S-a oprit brusc. Ar fi putut să îi spună de ce nu e bun paracetamolul, nici un contract din lume nu putea fi valabil şi aici, nici măcar acela de confidenţialitate cu fabrica de medicamente. Dar la ce i-ar fi folosit tânărului să ştie? Toată discuţia era absurdă şi poate de aceea aici, până acum, nimeni n-a vorbit cu nimeni. Drogatul e rău de gură, el a pornit toată tâmpenia asta de conversaţie. Au tăcut amândoi.
– Auzi, mi-ai spus că vezi că am murit de heroină. Adică cum?
– Ai pupilele contractate, buzele vinete, la fel şi unghiile. Chiar şi pielea e mai închisă la culoare, probabil aveai ficatul afectat.
– Deci mă vezi!
– Fireşte că te văd, stai chiar în faţa mea. Vorbesc cu tine.
– E ciudat pentru că eu nu mă văd. Am luat destule în viaţa mea, dar niciodată n-am ajuns să nu mă mai văd. Frate, ce halucinaţie!
Moma ştia că e în aceeaşi situaţie cu băiatul. Simplu, fantomele nu se văd pe ele însele, dar le văd pe celelalte, ceea ce e perfect acceptabil. Dacă e corect ce spun spiritiştii, fantomele văd şi oamenii vii, ceea ce e convenabil pentru ea. Presupunea pe drept, că odată ieşită de aici va putea cutreiera prin locurile dragi ei.
– Auzi, tu eşti credincioasă?
– Într-un fel sunt.
– Eu sunt ateu, mă întreb dacă faza asta nu e de la heroină, că practic eu cred că atunci când mori e ca şi cum scoţi calculatorul din priză. Gata, nu mai merge!
– Nu e de la heroină, poate tu ai luat, dar eu n-am luat. Ce contează cum eşti tu? Contează mai mult cum e aici.
Nici ea nu era mare credincioasă. Ea a fost comunistă şi ca să fii comunist trebuie să îţi pese mai mult de idealurile doctrinei de partid decât de Dumnezeu. Asta era situaţia, n-a stat să cumpănească prea mult atunci. Ţara avea nevoie de ea şi încă repede. Erai de acord sau nu erai de acord. Intrai în arenă sau stăteai pe margine. Nu e uşor să reformezi o societate întreagă, aşa că era important să nu te încurci în detalii. Iisus, da, era un tip respectabil. Cu sinceritate a crezut asta dintotdeauna. Spiritele pe de altă parte, nu însemnau religie, deşi cu siguranţă partidul nu le-ar fi aprobat. Era mica ei plăcere secretă, care nu făcea rău nimănui. Mai organiza câte o şedinţă, mai vorbea cu unul, cu altul, dintre cei plecaţi dincolo. Acum spera ca la rândul ei, cineva de pe pământ să îi întoarcă favoarea şi să o cheme şi pe ea. Iar se instalase neliniştea în mintea ei. Dacă o să îl cheme pe rufosul ăsta, iar ea o să atârne aiurea la uşă. S-a ridicat în picioare, şi-a făcut curaj şi a bătut încet la uşă, atât de încet încât parcă spera să nu o audă nimeni.
– Pe mine mă cheamă Andy, s-a auzit dinspre tânăr.
A tresărit, se aştepta la un semn din partea cealaltă de uşă. S-a dus la locul ei pe scaun. Uşa s-a deschis şi a ieşit fiinţa.
– Intră dacă vrei, o să avem o discuţie, să ştii că nu pot să te ajut prea mult.
Andy căscase gura uluit şi i-a lăsat să scape un a lung care părea să indice că întâmplarea îi depăşea puterea de înţelegere. Moma s-a ridicat, şi-a îndreptat umerii ca să pară mai înaltă şi a intrat în cameră. Ciudata creatură luminoasă avea un fotoliu mare şi un birou, iar în rest erau felurite scaune, niciunul de aceeaşi dimensiune ori cu aceeaşi formă. Parcă mobila era cumpărată de prin vreo casă de babă moartă. Şi-a ales un scaun cu şezutul bombat, îmbrăcat în piele de Cordoba prinsă în ţinte. Modelul îi era cunoscut, avusese şi ea în trecut un set dintr-ăsta. Era cumpărat de socrii ei, care nu înţelegeau că în comunism să fii modest şi în acord cu ceilalţi e o virtute şi făceau tot posibilul de a-şi păstra stilul de viaţă condamnabil, specific degeneraţilor.
– Elvira, aici e triajul de la incineraţi.
Nimeni, niciodată nu-i spusese ca în certificatul de naştere. La serviciu şi la prieteni era Lia. Pentru familie era Moma sau bunica Moma.
– Dar deşi ştiu că tu eşti Elvira, procedura îmi cere să ai un martor. Pentru că, după cum bine ţi-ai dat seama probabil, trupul tău e invizibil pentru tine.
– Nu înţeleg, a spus temătoare.
– E simplu. Când ajungi aici, cineva trebuie să dea mărturie pentru tine că eşti cine eşti. La îngropaţi e simplu, poartă informaţia imaginii trupului propriu în ei. Nu e nevoie de martor. Dacă vrei, e ca la fişierele de calculator. Au mai multe informaţii în ele. La tine, lipseşte bucăţica aceea cu imaginea ta omenească.
– Şi ce contează?
– Nu contează foarte mult, dar regulile sunt reguli. Eu nu lucrez decât după lege. Până nu îţi fac dosarul nu te pot trimite mai departe. Vezi, la asiatici e simplu. Toată lumea e incinerată, deci ajunge la departamentul nostru. Se găsesc martori foarte uşor.
– Dar şi la mine sunt martori. Norina, prietena mea, a murit acum un an şi ceva, de infarct. O puteţi întreba pe ea.
– Eu nu o pot, suntem departamente diferite. Norina a fost îngropată, ea e la îngropaţi. Eu nu pot accesa dosarele lor ca să o găsesc. Pur şi simplu nu pot.
Era sigura că o să o incinereze. În primul rând că a tot cerut asta, ea cu gura ei, apoi că era mult mai comod şi ce folos să tot dai bătăi de cap celor care au rămas după tine? Şi toţi marii comunişti de la începuturi au fost incineraţi, ca Anna Pauker sau Florica Bagdasar. Îi părea rău că ele nu o cunosc, deşi ea le cunoştea din tinereţea ei militantă. Nu s-a amărât prea tare pentru că poate era mai bine aici să nu ai asemenea martori. Nu că s-ar feri, dar nu credea că sunt bine văzute în lumea de apoi.
– Şi ce mă fac?
– Aşteptăm un martor.
– Şi unde îl aşteptăm? Aici, pe hol? Sau unde?
Era puţin iritată. Puteau să treacă ani şi ani. Toate babele din cartier stăteau numai la biserică, nu-şi închipuia că ar putea fi vreuna incinerată. Astea vor toate înmormântări cu alai şi colaci şi cine ştie ce alte prostii. A trecut în revistă posibilităţile. Era Carina din colţul străzii, care trăia într-un demisol. Fusese canotoare şi nu-şi făcuse o familie. Cine ştie, poate că ea o sa ajungă la crematoriu. Deşi la cum le ştie pe babete sigur o să pună mână de la mână să o îngroape creştineşte. Era într-o mare încurcătură.
– Sunt mai multe opţiuni, holul e doar una dintre ele.
– Sincer, pentru mine nu prea este, dacă am de ales.
– Poţi de pildă să te reataşezi resturilor tale pământeşti dacă crezi că e mai confortabil. Asta se întâmplă des, deşi noi nu recomandăm.
N-ar fi prea rău. Probabil că au pus-o în vreo urnă pe care o să o ia acasă. Sau în cel mai rău caz au lăsat-o la crematoriu, ceea ce înseamnă că oricum, o să vadă feluriţi oameni, poate chiar şi pe cei din familie, veniţi să îi pună o floare drept omagiu.
– De ce nu recomandaţi?
– Adesea familiile rămase în urmă se poartă dezamăgitor din punctul de vedere al decedatului. Vezi, tu ai acum dreptul de a nu fi tulburată de viaţa pământească. Dacă te întorci, vei fi un observator-prizonier tocmai al acestei vieţi. Şi mai e o mică problemă. Tot ce simţi va fi adăugat în dosarul pentru Judecata de Apoi. Deci pur şi simplu nu e cinstit faţă de tine.
– Bine, şi ce mă sfătuiţi să fac?
– Îmi pare rău, n-avem facilităţi, puteţi sta pe hol, ştiu că nu e prea interesant, persoanele din Asia, care sunt majoritare aici, sunt retrase şi tăcute.
– O să merg pe pământ.
– Este doar decizia ta, Elvira, să ştii totuşi că timpul aici e altfel. Pe pământ, dacă nu mă înşel, întreaga aşteptare la uşă ar înseamna vreo săptămână. Dacă te întorci, vei fi încorsetată în timpul omenesc.
E drept, aici parcă n-a trecut timpul, deşi avea în cap clar, succesiunea de evenimente, de la doamnele japoneze până la discuţia stupidă cu drogatul Andy.
– Totuşi o să merg pe pământ, e o experienţă pe care dacă mi-o oferiţi, eu o accept bucuroasă, ştiţi, am fost pasionată de fantome şi acum am ocazia să fiu eu însămi una.
– După cum îţi place, noi nu credem în fantome, Elvira.
Dacă i-ar fi putut vedea clar faţa de atâta lumină, ar fi putut jura că această creatură a zâmbit. Şi încă ironic.
– Şi acum ce fac?
– Te întorci, mergi pe culoar şi prima la stânga. Ai grijă, nu la dreapta, acolo e numai pentru sinucigaşi.
Moma s-a ridicat, s-a înclinat respectuos spre fiinţă şi a ieşit strecurându-se prin uşa crăpată.
– Cum a fost? s-a repezit la ea Andy.
– Foarte bine. Nu mai pot să stau acum. Tu mai ai prieteni heroinomani?
– Sigur că mai am. Ai spus ceva de mine înăuntru?
– Nu, oricum n-o să o mai freci prea mult pe-aici.
Îi plăcea când putea vorbi ca tinerii, se învăţase să facă asta de la nepoţii ei. Se simţea tânără, importantă şi diferită. A luat-o la stânga şi a fost suptă de un tub uriaş, ca un tobogan, până când a aterizat în mijlocul unei grămăjoare de praf care mirosea dulceag, dar în acelaşi timp greu. A încercat să identifice mirosul, undeva în spate, părea o friptură de vacă carbonizată în cuptor. Amestecată cu zahăr ars. Şi poate nişte sote de morcovi care a rămas pe foc o oră, nesupravegheat. Părea un dezastru din propria ei bucătărie, pentru că producea şi aşa ceva din când în când.
Părea să fie la crematoriu, într-o sală de beton. În faţă erau nişte coroane de plastic, pe una se putea citi: “Condoleanţe pentru cel care ne-a fost profesor. Elevii.” A stat ceasuri la rând, nevăzând mare lucru şi neputându-se deplasa de lângă propria ei cenuşă. Aproape că regreta alegerea, dar regretele nu sunt decât ceva care muşcă din tine, uneori până nu mai rămâne nimic. În cazul de faţă nu mai rămăsese oricum, în general, prea mult din ea. Au trecut nişte zile până când a apărut nepotul ei. A luat urna cu cenuşă şi a băgat-o într-un rucsac. Moma se legăna în spatele băiatului, când s-a văzut pusă în portbagajul maşinii. În jur se aude oraşul, cu tot vacarmul. E chiar plăcut, deşi stă lipită de grămăjoara asta de cenuşă. S-ar fi aşteptat să ajungă acasă, dar nu s-a mai întâmplat nimic, a rămas lângă o roată de rezervă şi o pungă de supermarket ruptă, într-un rucsac care miroase puternic a ţigări.
Cu cât treceau zilele, cu atât o deranja mai puţin şederea ei în portbagaj. Zilnic, mai puţin sâmbăta şi duminica, două femei îşi bârfeau soţii lângă maşină. Le auzea clar, erau amuzante, aşa nefericite. Când ploua, număra stropii care cădeau pe tablă şi încerca să estimeze cam câţi sunt pe minut. Lângă ea erau puse sacoşe, lăzi, cărţi, sticle, la un moment dat chiar a mers cu un câine mic care a adulmecat încontinuu urna. Dacă javra mică ar fi reuşit să deschidă urna putea foarte bine să ajungă în stomacul lui. Doamne fereşte. Lumea în portbagaj era ca lumea din afara portbagajului, cu pericole, surprize, plictiseală, întuneric şi lumină. Într-o zi, rucsacul a ajuns pe umărul nepotului şi urna a fost transportată în casă. A ajuns în sufrageria fiicei. A fost un moment de care s-a bucurat din plin. A fost pusă pe măsuţa de cafea, lângă un teanc de reviste. Devenise distractiv, se uita la televizor, îi auzea pe toţi ai casei cum fac conversaţie. A mirat-o că nimeni nu o pomenea, dar până la urmă ea e unde e şi ei sunt unde sunt. Apoi, într-o seară, ginerele a luat urna şi a pus-o în spatele televizorului.
– Chiar să stai cu soacră’ta pe masă mi se pare de coşmar.
Atât a spus şi nimeni nu a protestat în vreun fel la exilul brusc al Momei. După televizor era mai rău ca în portbagaj, dar totuşi mai bine decât pe hol, la aşteptare. Au fost perioade când a stat singură în casă, zile la rând, fără să audă un sunet pentru că de văzut oricum nu mai vedea decât un fir care ieşea din ecran, fir de care era lipită urna. Fără nici un cuvânt, s-a trezit pusă din nou în rucsac. Din nou în portbagaj. Venise vara, simţea aşa, ca o atingere uşoară, căldura puternică. Nu o deranja, iubea căldurile mari care toturau oraşul cel puţin câte trei luni în fiecare an. Când ieşea la plimbare după-amiaza şi dădea o tură de cartier, simţea ochii babelor care o spionau la ferestre. Ştia că e invidiată pentru curajul cu care înfrunta canicula. Erau momentele în care ea singură era stăpână pe toate străzile. Maşina s-a oprit şi urna a ajuns în mâinile nepotului ei. Era cu prietenul lui cel mai bun, un tip cu plete şi cercei în urechi, care nu lepăda niciodată o haină soioasă de piele. Priveliştea era remarcabilă, se aflau pe malul unui lac.
– Şi acum faza din Big Lebowski, frate, a spus nepotul ei. Apoi a râs. Cenuşa s-a împrăştiat repede, luată de vânt. Moma s-a trezit pe culoar. Heroinomanul era întins pe scaune, dar s-a ridicat când a văzut-o.
– Ce repede ai venit înapoi! Unde ai fost?