Vedetele si banii lor cu sudoare castigati

S-a plimbat zilele astea o poveste scrisă de Adrian Halpert (fost şef la Libertatea şi Click) despre sumele pe care le iau vedetele ca să îşi expună tenebroasele vieţi la televizor. E normal asta? E revoltător că emisiunile sunt ficţiune de la un cap la altul?

Capatos, Măruţa, Cancan Tv sunt doar rudele sărace şi mai lipsite de imaginaţie ale unor reality show-uri americane care sunt scriptate de-a fir a păr, atât de zdravăn încât uneori şi personajele ajung să trăiască şi în viaţa reală după scenariul de la televizor. Zăvoranca noastră, Bianca sau alte emanaţii ale acestor emisiuni câştigă nimic faţă de suratele lor din America sau chiar cele din Anglia. Nimic nou, dar totuşi, când vedetele noastre au început să ia bani pentru a pretinde lucruri scandaloase despre ele însele sau pentru a se aşeza singurele şi de bună voie la stâlpul infamiei?

În 2002 am lucrat o vreme la compania de producţie a lui Valeriu Lazarov, pentru emisiunea “Maşina Adevărului”. Când am fost la Madrid pentru training am aflat ceva încă neauzit de mine până atunci: poveştile oamenilor se cumpără. Acolo, emisiunea debutase fulminant cu John Bobbit, sărmanul american lăsat fără penis de nevasta geloasă. După aşa o cumplită întâmplare, John intrase în show-biz-ul mondial, avea impresar, manager, avocat, asistent personal şi îşi vindea apariţia scump pe la televiziuni din întreaga lume. Desigur, diferenţa este că povestea lui era adevărată, nu fabricată de un tabloid şi cei care plăteau, asta plăteau, autenticitatea ei. În România, emisiunea a debutat cu povestea, tot adevărată, a gimnastei Alexandra Marinescu şi deşi nu pot băga mâna în foc, cred că gimnasta nu a primit nici un ban ca să îşi spună povestea. Emisiunea funcţiona cu invitaţi plătiţi, dar aceştia erau jurnalişti, avocaţi, specialişti care primeau bani pentru a se documenta pe cazurile tratate de noi şi care în general îşi făceau treaba destul de serios (unul dintre ei era Adrian Artene, Cancan TV).

În 2003 am aterizat la emisiunea Gheorghe, cu Andrei Gheorge, în plină dezvoltare a pieţei de personaje colorate. Am pus şi noi umărul şi am lansat-o la televizor pe celebra Simona Senzual, printre multe altele. Acolo deja exista o presiune privind “povestea”, “invitatul”, “dezvăluirea”, “exclusivitatea” pe care banii ar fi rezolvat-o. Doar că, din nou, nu plăteam. Au fost fix două cazuri de mari actori români care au pretins bani. Unul, care s-a plimbat în ultima parte a tragicei lui vieţi pe la toate emisiunile mizere din acess, a luat banii şi nici nu a venit. Celălat caz, o doamnă, avea sumă fixă pentru apariţie şi nu renunţa la ea pentru nimic în lume. Mai plăteam oameni care veneau să facă lucruri special pentru noi, cum au fost aceşti cascadori, care şi-au folosit priceperea să joace într-o scenetă. Auzisem din piaţă, că alţii, mai generoşi, mai strecurau câte un ban vedetelor ca să o facă pe proştii prin emisiuni, dar şi vedetele astea, nu erau atât de neruşinate pe vremea aceea şi prostia avea şi ea limitele ei.

Bătălia pentru invitaţi nu se purta cu ordinul de plată, ci cu o mână de redactori foarte buni care într-un ritm infernal reuşeau să convingă pe unul sau pe altul să vină noaptea la Antena 1 şi să facă diverse chestii. Trebuia să ai o tonă de argumente, să fii fermecător, insistent şi şiret ca să îţi pice în plasă invitatul şi să îşi şi facă numărul în platou. Dar cu bani, fără bani, emisiunile erau pe bune, cu chestii adevărate în ele sau oricum nu născocite de noi, iar conflictele sau momentele memorabile se obţineau din premeditarea combinaţiilor de invitaţi. Tatulici vs Adrian Minune, Nichita vs Savarina, Guţă împăratul manelelor vs Minune regele manelelor etc. Bugetele pe vremea aia se foloseau pentru recuzită, filmări exterioare, producere de conţinut şi alte asemenea chestii care azi au dispărut pentru că totul s-a mutat pe o canapea, unde se îngrămădesc nişte invitaţi marionetă.

După Gheorghe am aterizat la Realitatea Tv, un adevărat căpcăun de invitaţi. Oamenii veneau la început acolo gratuit, ca să îşi facă publicitate, să aibă o tribună de la care să se exprime, din plăcerea de a apărea la televizor. Apoi, când invitaţiile pentru unii dintre ei au devenit zilnice, experţii, consultanţii, specialiştii au început să primească nişte sume de bani care să le acopere efortul. Aşa a apărut pe piaţă şi meseria de invitat. De la zonele lor de specialitate, unii invitaţi zeloşi şi cu papagal au evadat înspre noi şi noi domenii. Aşa au apărut ştiutorii de toate. Gurile rele spun (şi asta e valabil pentru toate televiziunile de ştiri) că plata care recompensa pe vremuri timpul irosit al invitaţilor de serviciu a crescut atât de mult încât să includă şi modelarea opiniilor lor şi mai ales învăţarea unor răspunsuri în acord cu politicile postului de televiziune. Dar astea sunt zvonuri, aşa că cine ştie?

Concluzia, deşi n-am chef s-o fac pe moralista, e că televiziunea noastră sărmana, deocamdată, în loc să producă nişte vedete (n-a mai apărut de multă vreme un Dan Negru ori o Andreea Marin) o arde cu nişte golani cu o notorietate relativă pe nişte canapele care se ponosesc din ce în ce mai tare de la un sezon la altul. E o relaţie nestatornică şi fără commitment, în care cei doi parteneri se vorbesc pe la spate, se dezic unul de altul şi care nu pare să aibă un viitor luminos.

 

Enhanced by Zemanta