Mini-cronica de restaurant: Crama Domneasca

În restaurantele româneşti n-am călcat în ultimii 5 ani înainte de 12 noaptea. Ele merg în general pentru mine doar dacă n-am de ales sau dacă sunt atât de obosită şi flămândă încât nu prea contează ce şi unde mănânc. Mă abat de la regulă numai când trebuie să car străini la restaurante cu specific şi atunci nu experimentez, mă duc în acelaşi loc de fiecare dată.  Tot când bătuse deja miezul nopţii am ajuns şi săptămâna trecută la Crama Domnească din Centrul Vechi. Prima surpriză de proporţii a fost că era linişte. Adică chiar linişte, nu doar că nu era nici urmă de lăutari cu chef de spart urechile clienţilor, dar nici chelnerii nu o făceau pe DJ-ii, asasinându-ne cu alesele lor gusturi muzicale. A doua surpriză a fost că era relativ aerisit, deşi clienţi fumători aveau, nimic de zis. Am mâncat un grătar din muşchi de berbecuţ cu mămăligă. Carnea a fost remarcabil de bună, fragedă şi destul de slabă, intuiesc că au cumpărat ingredientele pentru acest fel neaoş din afara graniţelor României. Singurul reproş e că a fost puţin cam uscată. Mămăliga era gelatinoasă, probabil din mălai prefiert, ştiu şi eu să-mi fac dintr-aia în trei minute, nu e deloc nevoie să merg la restaurant pentru asta. Am gustat muşchi de porc, care era gustos, dar nu cât să îi ridic vreo odă şi mici, buni peste medie şi neînecaţi în grăsime. Revelaţia culinară a serii au fost cartofii prăjiţi, ţepeni la exterior şi moi la interior, deloc uleioşi şi splendid rumeniţi, care însă nu erau în farfuria mea, ci a comesenilor mei. De fapt, impropriu spus farfurie pentru că mâncarea vine pe un fel de funduri de lemn, pe care stă stingheră, nu tu un ornament, o frunză de ceva, o culoare, o picătură de ulei, oţet, sos de rodii etc. Dar asta e damblaua restaurantelor tradiţionale, să pună câte un lemn unde nu te aştepţi, câte un cap de urs lângă masă sau o bibilică deasupra mesei, numai bunul Dumnezeu ştie de ce, că în mare, românii sunt oameni ca toţi oamenii şi nu poţi zice că îşi pun animale moarte în sufragerii ori mănâncă de pe scânduri. Lista de vinuri e mare, fără discernământ, un amestec magic de porcării şi vinuri bune, toate la nişte preţuri cam neruşinate. Mă întreb cu multă curiozitate cine mama focului dă 120 de lei pe o sticlă de Zghihară? O tuşă de final, faţa de masă era murdară. Nu urât, pătată cu mâncare, ci frumos desenată cu un pix.

Enhanced by Zemanta