Un nuc si un scriitor, o poveste adevarata

–       Dacă vrei să scrii o carte ştiu eu un nuc bătrân care o să te ajute. E lângă Chişinău, aici, nu departe.

Spiridon tocmai a spus ceva ciudat şi se uită după uimirea de pe feţele noastre . A trecut de 60 de ani, ne-ar putea fi bunic. Ştiu că îi plac trăsnăile şi că apreciază şotiile cumsecade la adevărata lor valoare.

– Să vă spun povestea cu nucul. Era primăvară spre vară. Afară era un soare minunat, toţi picii băteau mingea pe maidanele de lângă oraş. Am plecat cu soţia mea să ne plimbăm prin vâlcelele care înconjură Chişinăul. Copaci mari, să îi cuprindă trei oameni cu mâini lungi, iarbă verde înaltă, de putea să înghită un puşti mai mic la stat, flori cât pumnii unui uriaş şi păsări colorate la glas, dintr-acelea pe care ştim să le vedem şi să le auzim doar în copilărie. Şi cum mergeam noi pe drumeag, văd un nuc. Mă gândesc puţin şi mă îngrijorez. Nu îmi mai aminteam când mă cocoţasem într-un copac ultima oară. Să fi fost acum 30 de ani, poate 40 de ani. Nu era deloc bine.

Cât Spiridon povesteşte în casa lui din Chişinău, nepotul Ştefan, elev de clasa întâi, se uită înspre el ca un părinte grijuliu.

–       Bunicule, ar trebui să fii mai cuminte, îi spune nepotul.

–       Ar trebui, se resemnează bunicul, parcă ruşinându-se puţin.

Povestea se reia.

–   Cum am văzut nucul, am zis că merită să urc în el. Şi am urcat. Nu prea sus, că nu mai eram tânăr, dar aşa, pe la trei metri. Soţia de jos pesemne că îmi admira îndemânarea. M-am uitat în zare şi am văzut o ţară plină de pitici şi de pui de pitici. Lumea văzută din nuc era frumoasă nespus, aşa că n-am vrut să-mi scape şi am căzut.

Un val de aaa-uri spăimoase au ieşit din noi, cei care ascultam istoria. Doar povestitorul a rămas vesel.

–       Partea bună de-abia acum începe. Am căzut în cap. Buf, pleosc, în cap de-abinelea.

Spaima s-a amplificat în rândul audienţei.

–       Doctorii au zis că am făcut comoţie cerebrală şi m-au trimis curând acasa, destul de teafăr. Şi când am ajuns la biroul meu, piticii şi puii de pitici pe care îi văzusem din vârful nucului mi-au spus povestea lor: A fost odată ca niciodată o ţară de pitici năstruşnici care se numea Pantalonia, fiindcă părea o pereche de pantaloni întinşi la soare, între munţi, să se usuce. “— Nu-mi trebuie Niponia/ Nici altă ţară, nici…/ Mi-e dragă Pantalonia/ Şi nu mă duc de-aici!”, cânta câte un pitic, fireşte, în pantaloneză. Şi am început sa scriu. Eram, conform oricăror standarde, grav bolnav. Nu primeam vizite şi nu făceam vizite. Scrisorile îmi erau strânse într-un teanc până aveam să mă fac mai bine. În casă domnea liniştea pentru ca refacerea mea să fie completă. Editorii nu îndrăzneau să mă deranjeze nici cu un telefon. Prietenii îşi făceau griji în lipsa mea. Iar eu, liniştit şi cu comoţie cerebrală, mă ocupam de noua mea ţară- Pantalonia. Şi de noii mei prieteni- piticii năstruşnici. Şi da, am ştiut că asta trebuie să se întâmple ca să scriu o carte bună. Aş fi preferat doar să îmi rup un picior, nu să cad în cap, dar oricum, nucul acela e un copac cumsecade. Vi-l recomand cu căldură, la nevoie.

Şi aşa dintr-un buf a ieşit o carte fermecătoare, Pantalonia, ţara piticilor. Iar Spiridon cel căzut din nuc este Spiridon Vangheli, un scriitor de limbă română din Republica Moldova, ale cărui cărţi au fost traduse în 37 de limbi şi vândute în peste 10 milioane de exemplare şi care a inventat un băieţel fermecător, pe Guguţă. Cine vrea să fie ca el trebuie să tragă foloase şi dintr-o căzătură în cap sau, mai cinstit spus, trebuie să cadă şi în cap dacă îi foloseşte la ceva.

Povestea de mai sus a apărut în 2011, în revista Reader’s Digest. Poza este cu Spiridon Vangheli în râul Ozana, la Humuleşti.

Enhanced by Zemanta