Bine aţi venit pe cel mai aglomerat aeroport de pe faţa pământului!”. Nimeni nu-ţi spune asta, fireşte, când aterizezi la Londra pe vestitul Heathrow. Ca şi capitala britanică, şi Heathrow are zile bune şi zile rele, zâmbete şugubeţe sau grimase acre.  Cozile de la paşapoarte uneori bat kilometrul. Funcţionari de diverse rase care depun mărturie despre gloria fostului Imperiu Britanic îşi coordonează mişcările cu atenţie, încet, aşa cum trece timpul în Caraibe, americanii ajunşi debarcaţi în „acea” excursie în Europa par uluiţi de cum îi întâmpină bătrânul continent, est-europenii îşi mută multiplele sacoşe de pe o mână pe alta. Agitaţie, transpiraţie, nervi.  Şi când în sfârşit, formalităţile au fost împlinite cu succes, îţi găseşti bagajele într-un morman uriaş, din care trebuie să le extragi fără să devii ştire într-un tabloid londonez: „Turist român ucis de o avalanşă de valize pe aeroportul din Heathrow”. Şi dacă nu devii cumva vedetă post-mortem în acest fel cumplit înseamnă că ai ajuns cu bine şi vei fi sedus de Anglia. Lucrurile nu merg altfel aici.

De la Made Vale încolo, pe Bakerloo Line, metroul miroase a curry. Când trenul o ia pe la suprafaţă, peisajele industriale se combină cu şirurile de case din cărămidă roşie. Până când ajungi fericit în Wembley. În  zare se vede stadionul . Argintiu, strălucitor, ca o navă spaţială gata să decoleze. Eşti în London Borough of Brent, cartier cunoscut sub numele de Londonistan de către cei care locuiesc mai central. Te prinzi că eşti la Londra după autobuzele roşii supra-etajate şi după taxiurile negre. Altminteri, străzile sunt ca un bazar oriental. Papucii de o liră sunt expuşi pe marginea trotuarului. Mulţime de magazine arăbeşti unde carnea e „halal”. Puzderie de buticuri cu podoabe pentru nuntă. Nu orice fel de nuntă, ci indiană. Şi nu orice fel de podoabe, ci de aur. Polonezii blonzi îmbrăcaţi în trening se amestecă printre doamnele care îşi poartă sariurile viu colorate cu mândrie, pe orice vreme, asortate la adidaşi. Africani atletici îşi fac de treabă în restaurantele care vând kebab. Î

Într-un colţ e un cinematograf. În altul o agenţie de voiaj care are oferte la zborurile către Pakistan. Pe o dugheană scrie cu litere mici: „Frizerie”.  Turiştii completează peisajul cu feţele lor uimite şi cu determinarea cu care încearcă să ajungă la Wembley Arena. Pentru concertele la care şi-au luat bilete sau pur şi simplu să caşte gura la „Square of Fame”, inaugurată în 2006 de Madonna, unde, după model american, vedetele îşi expun amprentele.

În staţia de metrou Camden Town se spune că s-au creat prietenii de-o viaţă şi trupe de punk cu existenţă efemeră. Una din cinci persoane cu aproximaţie, poartă după ea o chitară şi una din două foloseşte conturul negru de ochi, indiferent de sex. Ca să te asortezi străzilor din Camden e de bun gust să ai părul roşu, creastă, piercing, pantaloni de piele, bocanci cu capse şi atitudine alternativă. Lângă sediul MTV e plin de magazine pentru punkeri şi gotheri. În capătul străzii e celebra piaţă de week-end, unde vechiturile se vând la grămadă cu obiecte făcute de designeri îndrăzneţi. O pelerină de lac roz? Un poncho în pătratele alb-negre ca un autocolant de taxi? O bijuterie în formă de pisică sau poate nişte ciorapi de naylon din anii 70? Camden nu e un târg, ci o mărturie despre moda din capitala britanică.

În Southwork sunt multe birouri de sticlă şi rămăşiţe ale unui trecut industrial. Şine de tren şi poduri de piatră, rămase în paragină, care se asortează de minune cu lampioanele colorate plantate pe marginea drumului, pe care, parcă pe furiş, cineva noaptea, a scris TATE. Dacă urmezi scrisul te trezeşti deodată într-o pădurice de mesteceni care apăra o veche centrală electrică, azi unul dintre cele mai frumoase muzee de artă contemporană din lume. Dinăuntru se aud chiote şi strigăte. Un tobogan uriaş, transparent, a fost montat de la ultimul etaj până la subsol. E o operă de artă care ne poate schimbă viaţa, scrie pe un cartonaş de lângă tobogan. Într-o sală mică, nişte artiste autoproclamate „guerilla girls” au pus-o de-un protest. „Femeile în artă sunt doar nuduri”. „Jos dictatura bărbaţilor în galerii”. Sunt multe vizitatoare. Se discută cu voce tare despre instalaţie. Doi puşti americani intră şi pufnesc în râs. Se lasă o tăcere ameninţătoare, privirile sunt aţintite spre cei doi. Puştii se panichează şi o tăie din cameră. Toată lumea râde victorios. Ăsta e Tate.  Experimentează, joacă-te, eliberează-te.

Sau meditează. Departe de Londra, pe întinsele câmpii verzi din comitatul Wiltshire, în mijlocul cărora e cel mai misterios loc din Anglia. Stonehenge. Pietrele uriaşe, dispuse în cerc au înflăcărat imaginaţia englezilor într-o asemenea măsură încât la începutul secolului 20 Ordinul Antic al Druizilor performa aici ritualuri cu flăcări şi cântece pntru a îmbuna nişte zei necunoscuţi.  Frenezia religioasă a adepţilor se manifesta nu foarte civilizat, aşa că, din raţiuni de conservare a patrimoniului, celebrările druide au fost interzise. New-age-işti, astrologi, parapsihologi, druizi mai vechi şi mai noi, vrăjitoare de noua generaţie fac pelerinaje anuale la Stonehenge pentru a se încărca de energie. Turiştii convenţionali vin să facă poze, să admire şi să asculte povestea monumentului preistoric.

Pe vremea în care avioanele nu aterizau şi nici nu decolau, primul loc pe care un european îl vedea în Anglia erau nişte stânci calcaroase, albe, parcă sculptate, pe malul mării. „The White Clifs of Dover” cântate adesea, temă de poezie sau de conversaţie în romane.  Dar nici astăzi stâncile albe din strâmtoarea Dover nu sunt abandonate de turişti. Unii la vânătoare de păsări rare, înarmaţi cu binocluri, alţii cu o îmbrăţişare romantică în plan, pe malul mării, pe înserat. Stâncile albe din Dover sunt vizitate mai mult de englezi. Sunt cea mai puternică imagine a lui „acasa” pentru ei, deşi, culmea, în zare se vede Franţa. Care după păsări şi îmbrăţişări e al treilea motiv bun ca cineva să viziteze acest loc.

Articol publicat în revista Marie Claire în 2009.