Dupa dealurile lui Mungiu


Cunosc în amănunt fiecare personaj de după dealurile lui Mungiu, de la maica Sofronia cea fugită de acasă de bărbatul violent până la omul de ajutor la toate care slugăreşte cu Dacia lui aproape stricată la mănăstire. Am vorbit cu Vochiţa şi cu Alina, înţeleg cum au ajuns ele la hruba din vârful dealului, mi-au trecut prin casă şi medicul de la urgenţă şi cel de la psihiatrie. Trei case mai jos, pe stradă, stătea familia care o luase pe Alina ca să o folosească la muncă. Casa copilăriei mele, până la 4 ani, a fost o casă călugărească de la Mănăstirea Neamţ. Tata era preot şi profesor la seminar şi ştiu toate mănăstirile şi schiturile Moldovei pe de rost, cu stareţii şi stareţele lor, ştiu casele de copii şi pe beneficiarii lor loviţi de soartă şi mai ales de semeni. Deci pentru mine, filmul ăsta a fost un fel de reality show, nu e nici un grăunte de ficţiune în el, până şi gestul călugărului în chilie care îşi tot prelinge mâna pe cărţile de rugăciuni e tot adevărat 100%.

În două ore şi jumătate, cu răbdare mănăstirească, Mungiu explică lumea asta exotică de la capătul hărţii, în care oamenii “îşi cârpesc” existenţa veşnic, ca să o facă posibilă, ca să mişte un milimetru mai departe. Totul stă sub semnul improvizaţiei, toate personajele sunt “copii de pripas”, nimic nu e reglementat, nu se supune unei ordini, viaţa lor e sub semnul necunoscutului (numai Dumnezeu ştie, hotărăşte, numai că Dumnezeu nu le spune şi lor ce şi cum). Alina aterizează la mănăstire fără acordul părintelui, Vochiţa ar vrea să plece în Germania, dar n-a spus nimănui, părintele atârnă pe la episcopie să i se sfinţească biserica, dar nu ştie când şi dacă, maicile fac milostenie la orfelinat, dar nu se ştie cât or să mai aibă, spitalul e spital, dar nu ştie dacă poate vindeca. În tot haosul lucrurilor mărunte, amplificat de ploaie, frig, noroaie, zăpadă, condiţii de viaţă medievale, personajele se zbat să obţină nici mai mult nici mai puţin decât mântuirea. Toţi se împing să ajungă în faţa lui Dumnezeu, cât mai aproape de el, de graţia lui, de lumina şi de căldura lui. De aceea, atunci când apare printre ei Alina, participanţii la cursa mântuirii vor să o înscrie şi pe ea la maraton, indiferent că ea nu are datele pentru asta. În definitiv, toţi suntem atât de păcătoşi încât nimeni n-ar merita să fie eligibil.

Nu ştiu pe ce s-a supărat protopopul de la Vaslui pentru că filmul zugrăveşte biserica destul de măgulitor. Mami şi tati nu sunt nişte sceleraţi, ci nişte neputincioşi, într-o lume care şi-a pierdut umanitatea. Ei sunt singurii care pun mâna pe Alina, bolnava cea singură pe lume, sunt singurii care ating boala şi neputinţa. O fac în acord cu ceea ce înţeleg ei din viaţă, ei au decis că au credinţă, prin urmare cred inclusiv că o pot salva pe fată, mai cu seamă că tot restul societăţii s-a dezis de ea. “Unde să ne ducem, n-avem unde să ne ducem” care apare obsesiv în film este de fapt cauza morţii Alinei, nu biserica medievală în care ea aterizează dintr-o dată din Germania. Pentru oameni ca ea, singuri, dar mai ales bolnavi, nu e loc nicăieri în România descrisă în film. Şi aici Mungiu dă cu copy/paste la realitate.

Psihiatrul care se aşează pe patul Alinei şi o “ruşinează”, iar apoi se şterge pe mâini de ea e uşor mai odios decât infamul Bebe din 4,3,2, dar mai mult prin prostie şi incompetenţă. Doctoriţa care o preia la urgenţă la primul episod de criză, cu mâinile în buzunare, acră şi deranjată, e şi ea monstruoasă. Medicul de la final, care constată moartea e la rândul ei dezumanizată, răscoleşte după vinovaţi, fără să aibă nici măcar o urmă de compasiune. Şi ceilalţi civili sunt de groază. Familia la care s-a aciuat Alina e formată din doi profitori mărunţi şi meschini, de la marginea civilizaţiei, poliţiştii care află adevărul în 5 minute ca într-un serial ieftin american nişte tâmpiţi şi tot aşa. Prin comparaţie, personajele marginale din mănăstire şi de pe lângă ea (Valerică sau fratele Alinei) par luminoase.

Scena legării de cruce a fetei (excepţional filmată de Oleg Mutu) e momentul în care uriaşele spaime care trăiesc în personaje se dezlănţuie şi poate de aceea e atât de intensă. Nici nu ştii cine de cine e mai speriat: alaiul mănăstiresc de diavolul din Alina (ei sunt perfect convinşi că necuratul e acolo, printre ei) ori Alina de gloata de oameni îmbrăcaţi în negru care o imobilizează cu acordul singurului “significant other” din viaţa ei, Vochiţa. Scena nu e despre intenţii bune care pavează drumul spre iad, pentru că participanţii la ea nu sunt bine sau rău intenţionaţi, ci despre lipsa unei alegeri. Ei fac ceea ce trebuie să facă, adică să o salveze, aşa cum s-au salvat toţi unii pe alţii până acum, doar ca să supravieţuiască.

În film nu se găsesc: iubire lesbiană, atac la biserică, exorcisme cu sânge pe pereţi, chiar dacă astea s-au menţionat din când în când prin presă (ori eu nu le-am văzut).

P.S. Cât am văzut filmul nu m-am putut desprinde de amintirea unei prietene de-ale mele din copilărie care, strivită de sărăcie, epileptică, marginalizată de societate (nu e bine să fii bolnav, mai ales de boli dintr-astea care îi sperie pe alţii), după o căsnicie de coşmar, a decis să se călugărească. Era o persoană luminoasă, inocentă, bună, copilul lui Dumnezeu. A murit iarna trecută, după ce a mers prin pădure câţiva kilometri, prin nişte troiene imense, ca să ajungă la un schit din creierii munţilor. M-am gândit în buclă de ce s-a dus acolo pe frigul ăla şi singurul răspuns care m-a alinat a fost că acolo trebuia şi voia să fie. A fost înmormântată într-o zi în care a viscolit atât de tare încât nimeni n-a ajuns în oraş să îi ia o floare.