Se îngâna noaptea cu ziua, pe la 1 după-amiază, într-o zi de decembrie, în Kiruna, un oraş suedez de dincolo de Cercul Polar. Björn, pe care îl tocmisem ca şofer, conducea încet pe drumul către oraş. Afară totul era îngheţat. Multă zăpada, o zăpada dintr-aceea în stare să soarbă într-o clipă toate lucrurile de pe faţa pământului. Mă simţeam cuprinsă de o toropeală plăcută, la căldură, speram ca maşina să meargă încă o vreme. Am auzit vocea răguşită a lui Björn.
– Ajungem acasă la Johan Olof Hjalmar Lundbohm. Aproape adormisem şi numele mi s-a părut imposibil ca să formulez vreun răspuns.
– Mergem la Johan Olof Hjalmar Lundbohm, a repetat încetişor. Eu l-am aprobat, oricine ar fi acest domn al cărui nume o să îl uit în fix două minute.
– Cine e domnul?
– Directorul minei, cel mai vestit kirunez. Casa lui de lemn e lângă primărie. La ce bani a făcut putea să aibă un palat.
Nu îi cerusem lui Björn să mergem la nici un director. Dar, în definitiv, era prea frig ca să mai umblu pe undeva pe-afară. Am ajuns în faţa frumoasei case scandinave. Roşiatică, înconjurată de mesteceni. Am intrat şi atunci am aflat, domnule Johan Olof Hjalmar Lundbohm, cine sunteţi. Un funcţionar. Poate cel mai vestit din întreaga Suedie. Din toate timpurile. Am priceput de ce Björn m-a obligat să vă cunosc, deşi nu mai trăiţi. Pentru ca aţi fost „un servitor public”, cum zic compatrioţii dumneavoastră. Şi servitorii publici ca dumneavoastră capătă case memoriale şi statui. Pe birou, angajaţii de la muzeu vă pun un pahar de coniac şi un trabuc, ca şi cum v-ar aştepta. Şi împodobesc geamurile cu lumini şi în casă pun bradul. Cheamă apoi copiii de la şcoală şi le povestesc în faţa şemineului cum un singur om, funcţionar public, poate schimba lumea.
Johan Olof Hjalmar Lundbohm a ajuns aici în iarna lui 1895. Muntele Kiirunavaara, acoperit de zăpada, cu burta plină de fier, urma să se transforme într-o mină uriaşă. Era în ţinutul nimănui. Doar câţiva sami de nord, populaţie nomadă, se plimbau cu turmele de reni de-a lungul pădurilor. Locul nu avea nume, nici oameni. Johan Olof Hjalmar Lundbohm l-a botezat Kiruna. Mina s-a deschis şi au început să vină minerii. Dar directorul a zis că nu e de-ajuns. Şi a adus arhitecţi vestiţi care au construit blocuri frumoase şi case moderne, cum nici la Stockholm nu erau. Şi aşa, minerii şi-au adus soţiile şi copiii în nordul îngheţat. Primul copil născut aici a fost botezat de director Kiruna, după numele oraşului. Şi n-a fost de ajuns nici asta. O biserică superbă, cu arhitectură laponă, s-a ridicat în mijlocul oraşului. Şcoală şi spital- rarităţi pentru începutul secolului douăzeci în nordul îngheţat. Directorul a continuat. A interzis jocurile de noroc, prostituţia şi alcoolul. Şi oamenii l-au ascultat. Doar el, domnul Johan Olof Hjalmar Lundbohm, avea dreptul să bea un deget de coniac în fiecare seară. Se spune că salariul directorului de la mină a fost cel mai mare încasat vreodată de un angajat la stat în Suedia. Şi se mai spune că a cheltuit aproape tot pentru oraşul lui de suflet: copii purtaţi în facultate, expoziţii de pictură, spectacole de operă, baluri şi ceaiuri dansante pentru toată lumea. Kiruna avea viaţă. O viaţă frumoasă şi bună, ţesută de un singur om, nu politician, ci funcţionar public. Când a ieşit la pensie, Johan Olof Hjalmar Lundbohm a plecat la Stockholm. A mai trăit câţiva ani. După moarte, trupul lui a fost adus să fie îngropat la Kiruna. Ziua înmormântării a fost singura zi liberă pentru mineri din istoria oraşului. Nimeni n-ar fi putut lipsi. Tatăl îşi părăsise familia. Iar familia şi-a preţuit moştenirea. Într-un an, doi, de-acum încolo, din Kiruna, primii turişti spaţiali se vor îmbarca într-o rachetă spre stele. Pentru că nimic nu e imposibil.
Poveste publicată în Reader’s Digest, în 2010.
